Romanian translation, from website of IASR (Initiativa Anarho-Sindicalista) from Romania, with the article itself here.

Lucien van der Walt, 2012, “O istorie a anti-imperialismului anarhist”

O istorie a anti-imperialismului anarhist – Lucien van der Walt

În cadrul mişcării anarhiste există o tradiţie îndelungată de luptă împotriva imperialismului. Ea începe o dată cu anii ’60 ai secolului XIX şi continuă până astăzi. Din Cuba şi până în Egipt, din Irlanda şi până în Macedonia, din Coreea şi până în Algeria şi Maroc mişcarea anarhistă a plătit cu sânge opoziţia sa în faţa dominaţiei şi controlului imperialist.

Cu toate că anarhiştii au avut o participare activă în luptele de eliberare naţională, totuşi, ei au susţinut mereu că distrugerea imperialismului şi a asupririi naţionale nu pot fi realizate decât cu preţul distrugerii Statului şi a Capitalismului şi crearea unei societăţi internaţionale anarho-comuniste. Acest lucru nu înseamnă însă că anarhiştii nu iau parte la luptele de eliberare naţională, care nu au astfel de scopuri precum cele de mai sus. În schimb, însă, anarhiştii sunt alături de luptele împotriva imperialismului din principiu, dar caută schimbarea caracterului de luptă naţională de eliberare în cel de luptă pentru eliberare socială. Astfel de mişcări ar trebui să fie atât anticapitaliste, cât şi anti-imperialiste, ar trebui să fie bazate pe internaţionalism decât pe un şovinism îngust, ar trebui să facă legătura directă între luptele din centrele imperialiste cu luptele din regiunile opresate, şi să fie controlate de clasa muncitoare şi de ţărănime, reflectând în acelaşi timp interesele lor.

Cu alte cuvinte, noi suntem solidari cu mişcările anti-imperialiste, însă îi condamnăm pe aceia care se folosesc de aceste mişcări pentru a promova programe/agende culturale reacţionare (cum ar fi de exemplu, cei care se opun drepturilor femeilor în numele culturii) şi luptăm împotriva încercărilor capitaliştilor locali şi a clasei de mijloc de a deturna aceste mişcări. Ne opunem represiunii statale împotriva mişcărilor anti-imperialiste, la fel cum respingem dreptul statului de a decide care este şi care nu un protest legitim. Oricum, nu există nicio eliberare dacă toate schimbările poartă culoarea sau limbajul clasei capitaliste.

ÎMPOTRIVA NAŢIONALISMULUI

În acest punct ne diferenţiem noi de curentul politic care a dominat luptele de eliberare naţională încă din anii ’40 ai secolului XX: ideologia naţionalismului.

Naţionalismul este o strategie politică care argumentează faptul că elementul-cheie al oricărei lupte anti-imperialiste este întemeierea statului naţional independent. Naţionaliştii susţin că în cadrul acestor state independente se va putea exercita voinţa naţiunii. Astfel, Kwame Nkrumah, vârful de lance în lupta pentru întemeierea statului naţional independent al Ghanei, susţinea că obiectivul era „să căutaţi pentru început obţinerea puterii politice, iar restul va veni de la sine”.

Pentru a atinge acest ţel, naţionaliştii susţineau necesitatea unităţii claselor sociale din cadrul naţiunii opresate împotriva opresorului imperialist. Naţionaliştii tind să minimalizeze importanţa diferenţelor de clasă în cadrul naţiunii opresate, argumentând că experienţa comună a opresiunii naţionale face neimportante aceste diferenţe sau că noţiunea de „clasă” este un concept străin sau irelevant.

Astfel, naţionaliştii caută să ascundă diferenţele de clasă în căutarea întemeierii statului-naţiune.

Interesele de clasă care se ascund în spatele naţionalismului sunt evidente. Naţionalismul a fost, din punct de vedere istoric, o ideologie dezvoltată şi pusă în practică de burghezie şi de clasa de mijloc în cadrul naţiunii opresate. Este o formă de anti-imperialism care doreşte eliminarea imperialismului, dar păstrarea capitalismului, un anti-imperialism burghez care doreşte, mai pe scurt, să creeze un spaţiu mai larg, mai multe oportunităţi,  mai multe posibilităţi de a exploata clasa muncitoare locală şi de a dezvolta capitalismul burgheziei locale.

Astfel, devine clar rolul nostru, ca anarhişti, în relaţiile cu naţionaliştii: putem lupta alături de naţionalişti pentru reforme limitate şi pentru a-i învinge pe imperialişti, dar luptăm împotriva statismului şi capitalismului naţionaliştilor.

Rolul nostru este să câştigăm suportul maselor pentru viziunea anarhistă împotriva dominaţiei imperialiste, să-i câştigăm pe muncitori şi pe ţărani din mâinile naţionalismului şi să internaţionalizăm programul clasei muncitoare: anarhismul. Aceste lucruri cer participarea activă în luptele de eliberare naţională, însă necesită independenţă politică faţă de naţionalişti. Eliberarea naţională trebuie să fie diferenţiată de naţionalism, care este programul de clasă al burgheziei: noi suntem împotriva imperialismului, dar, de asemenea, suntem şi împotriva naţionalismului.

BAKUNIN ŞI INTERNAŢIONALA I

Susţinerea luptei de eliberare naţională vine direct din opoziţia anarhismului faţă de structurile politice ierarhice şi de inegalităţile economice, precum şi din promovarea confederaţiilor internaţionale liber constituite, formate din comune şi asociaţii muncitoreşti auto-organizate. În acelaşi timp, totuşi, angajarea anarhismului pentru emanciparea generală socială şi economică înseamnă că anarhismul respinge soluţiile statiste la opresiunea naţională, soluţii care nu afectează guvernul şi capitalismul.

Dacă cineva poate fi considerat părintele fondator al anarhismului revoluţionar, atunci acesta este Mihail Bakunin (1818-1876). Rădăcinile politice ale lui Bakunin se află în mişcările de eliberare naţională din Europa de Est şi el a rămas ataşat toată viaţă la ceea ce azi am putea numi „decolonizare”. Când Bakunin a trecut de la naţionalismul panslavist la anarhism în anii ’60 ai secolului XIX, imediat după dezastruoasa insurecţie poloneză din 1863, el a continuat să susţină luptele pentru auto-determinarea naţională.

El se îndoia că „Europa imperialistă” va putea să ţină în lanţuri coloniile: „Două treimi din umanitate, 800 de milioane de asiatici adormiţi în servitutea lor se vor trezi inevitabil şi vor începe să se mişte[1]. Bakunin a continuat să-şi declare „simpatia sa pentru orice ridicare naţională împotriva oricărei forme de opresiune”, afirmând că fiecare om „are dreptul de a fi el însuşi…nimeni nu are dreptul să-i impună îmbrăcămintea, obiceiurile, limba şi legile sale[2].

EUROPA DE EST

Întrebarea crucială este, totuşi, în ce direcţie se îndreptă mişcarea de eliberare naţională şi la ce va ajunge? Pentru Bakunin, eliberarea naţională trebuie obţinută „în interesul politic, dar şi în cel economic al maselor”:  dacă lupta anti-colonială este dusă „cu interesul ambiţios de a pune bazele unui Stat puternic” sau dacă „este purtată fără popor” şi„în consecinţă, depinde de succesul unei clase privilegiate”, ea va deveni „o mişcare retrogradă, dezastruoasă, contra-revoluţionară[3].

Orice revoluţie exclusiv politică – dusă pentru apărarea independenţei naţionale sau pentru schimbări interne – şi al cărei scop imediat nu va fi reala şi imediata emancipare politică şi economică a poporului va fi o revoluţie falsă. Obiectivele sale vor fi de neatins şi, în consecinţă, reacţionare[4].

Astfel, dacă eliberarea naţională va trebui să obţină mai mult decât înlocuirea unor opresori străini cu unii locali, atunci această mişcare va trebui să se unească cu lupta revoluţionară a muncitorimii şi a ţărănimii împotriva Capitalismului şi a Statului. Fără obiective sociale revoluţionare, eliberarea naţională va fi doar o simplă revoluţie burgheză.

Lupta de eliberare naţională a clasei muncitoare şi a ţărănimii trebuie să fie în mod hotărât una împotriva Statului, pentru că Statul a fost apărătorul unei clase privilegiate, iar sistemul statal va continua să recreeze problema opresiunii naţionale: „pentru a exista, un Stat va trebui să fie invadatorul altor state…trebuie să fie gata să ocupe o ţară străină şi să supună milioane de oameni”.

Lupta de eliberare naţională a naţionalităţilor opresate trebuie să fie internaţionalistă în caracter deoarece trebuie să înlocuiască obsesiile în legătură cu diferenţele culturale cu idealurile universale ale libertăţii umanităţii, trebuie să se alinieze alături de lupta de clasă internaţională „pentru emanciparea politică şi economică de sub jugul Statului” a claselor pe care le reprezintă şi, în cele din urmă, trebuie să fie parte a unei revoluţii internaţionale: „o revoluţie socială…este prin însăşi natura sa internaţională în scopurile sale”, iar naţionalităţile opresate „trebuie, în consecinţă, să-şi lege aspiraţiile şi forţele de aspiraţiile şi forţele celorlalte ţări[5]. „Calea etatistă care implică crearea unor State…separate” este „în întregime una ruinantă pentru marile mase ale poporului” pentru că nu distruge puterea de clasă, ci schimbă doar naţionalitatea clasei conducătoare[6]. În schimb, Statul trebuie schimbat şi înlocuit cu o coaliţie de structuri comunitare şi muncitoreşti „organizate de jos în sus…în conformitate cu principiile unei federaţii libere[7].

Aceste idei au început să fie puse în practică în Europa de Est începând cu anul 1870, anarhiştii jucând un rol activ în revolta din anul 1873 din Bosnia şi Herzegovina împotriva imperialismul austro-ungar. Anarhiştii au făcut parte de asemenea şi din Mişcarea Naţională Revoluţionară din Macedonia care a acţionat împotriva Imperiului Otoman. 60 de anarhişti şi-au dat viaţa în această luptă, mai ales în timpul marii revolte din 1903.

Această tradiţie a anarhismului anti-imperialist a fost continuată 15 ani mai târziu în Ucraina, unde mişcarea mahnovistă a organizat o imensă revoltă ţărănească care nu numai că a zdrobit ocupaţia germană din Ucraina şi a rezistat armatelor invadatoare roşii şi albe, dar a redistribuit pământul în multe zone, a întemeiat zone auto-organizate conduse de consilii muncitoreşti şi ţărăneşti şi a creat o Armată Revoluţionară Insurgentă aflată sub controlul muncitorilor şi ţăranilor.

EGIPT ŞI ALGERIA

Tot în anii ’70 ai secolului al XIX-lea anarhiştii au început să se organizeze şi în Egipt, mai ales în Alexandria, unde a apărut în 1877 un ziar local anarhist[8], iar un grup anarhist din Egipt a fost reprezentat la Congresul „Internaţionalei Saint-Imier” (facţiunea anarhistă desprinsă din Internaţionala I după 1872) din septembrie 1877[9]. O „Federaţie Egipteană”, în care erau incluse şi „grupuri din Alexandria şi Constantinopol”, a fost reprezentată în 1881 la Congresul Internaţional Social Revoluţionar de bine-cunoscutul Errico Malatesta[10]. Malatesta, care a trăit ca refugiat politic în Egipt între 1878 şi 1882[11], s-a implicat în „revolta Paşei”, din 1882, ca urmare a preluării în 1876 a finanţelor egiptene de către o comisie franco-engleză care reprezenta interesele creditorilor internaţionali. El a sosit aici special pentru a urmări „un obiectiv revoluţionar în conexiune cu revolta autohtonilor în zilele paşilor arabi[12] şi „pentru a lupta alături de egipteni împotriva colonialiştilor britanici[13].

În Algeria, mişcarea anarhistă a apărut în secolul al XIX-lea. Confederaţia Generală Sindicalist-Revoluţionară a Muncii (CGS-RM) a avut o secţiune în Algeria. Ca şi alte organizaţii anarhiste, CGS-RM s-a opus colonialismului francez, iar într-o declaraţie comună a CGS-RM, a Uniunii Anarhiste şi a Asociaţiei Federaţiilor Anarhiste emisă în 1930 cu ocazia aniversării a 100 de ani de ocupaţie franceză a Algeriei, se spune: „Civilizaţie? Progres? Noi spunem: crimă![14].

Un militant proeminent în CGS-RM, dar şi în Uniunea Anarhistă şi în Grupul Anarhiştilor Indigeni Algerieni, a fost Sail Mohamed (1894-1953), un anarhist algerian, activ în mişcarea anarhistă din 1910 şi pană la moartea sa, în 1953. Sail Mohamed a fost fondatorul unor organizaţii precum Asociaţia pentru Drepturile Indigenilor Algerieni şi Grupul Anarhiştilor Indigeni Algerieni. În 1929 a fost secretarul „Comitetului pentru Apărarea Algerienilor de Provocările Centenarului”. Sail Mahomed a fost, de asemenea, editorul ziarului anarhist Terre Libre – ediţia nord-africană şi un colaborator regulat al publicaţiilor anarhiste în legătură cu problema algeriană[15].

EUROPA ŞI MAROC

Opoziţia împotriva imperialismului a fost o parte crucială a campaniilor anarhiste antimilitariste din centrele imperialiste, care au subliniat faptul că războaiele colonialiste nu serveau intereselor muncitorilor, ci doar celor ale capitalismului.

Confederaţia Generală a Muncii din Franţa (CGT), de exemplu, a consacrat o parte însemnată din presa sa expunerii rolului capitaliştilor francezi în Africa de Nord. Primul număr din La Bataille Syndicaliste (Lupta Sincicalistă), care a apărut pe 27 aprilie 1911, a scos la iveală „sindicatul Marocan”: „oamenii ascunşi” care dictau ministerelor şi diplomaţilor şi care căutau să izbucnească un război care să ducă la creşterea cererii de armament, pământuri şi drumuri şi la creşterea taxelor pentru impozite asupra populaţiei indigene[16].

În Spania, „Săptămâna Tragică” a început luni, 26 iulie 1909, când sindicatul Solidarad Obrero (Solidaritatea Muncitorescă), condus de un comitet format din anarhişti şi socialişti, a chemat la grevă generală împotriva concentrării rezerviştilor – în marea majoritate muncitori – pentru războiul colonial din Maroc[17]. Până marţi, muncitorii aveau sub control Barcelona, „trandafirul anarhismului”, au oprit trenurile cu trupe militare, tramvaiele au fost răsturnate, comunicaţiile au fost întrerupte şi au fost ridicate baricade. Până joi au izbucnit luptele cu trupele guvernamentale, iar 150 de muncitori au fost ucişi în luptele de stradă.

Rezerviştii erau înrăiţi datorită ultimelor campanii dezastruoase din Cuba, Filipine şi Puerto Rico[18], însă „Săptămâna Tragică” trebuie înţeleasă ca o răscoală anti-imperialistă care face parte din îndelungata tradiţie anarhistă spaniolă anti-imperialistă. „Refuzul rezerviştilor din Catalonia de a lupta împotriva luptătorilor marocani din Munţii Riff”, „unul dintre cele mai semnificative” evenimente ale timpurilor moderne[19], reflecta concepţia comună că războiul era purtat doar în interesul proprietarilor de mine din Mţii Riff[20], iar conscripţia era „un act deliberat de război de clasă şi de exploatare din partea centrului[21].

În 1911, nou-fondata Confederaţia Naţională a Muncii (CNT), de orientare anarho-sindicalistă şi succesoare a Solidarad Obrero, şi-a marcat apariţia printr-o grevă generală în ziua de 16 septembrie cu următoarele 2 obiective: apărarea greviştilor din Bilbao şi opoziţia faţă de războiul din Maroc[22]. În 1922, din nou, după o înfrângere dezastruoasă în Maroc în luna august în urma bătăliei cu trupele lui Abd el-Krim, în care mai mult de 10.000 de soldaţi spanioli au fost ucişi, „poporul spaniol, plin de indignare, a cerut nu numai oprirea războiului, dar şi aducerea în faţa justiţiei a celor responsabili de acest masacru şi a politicienilor care au favorizat operaţiunile din Africa”, iar această indignare şi-a exprimat-o în revolte şi greve în regiunile industriale[23].

CUBA

În războiul colonial cubanez (1895-1904), anarhiştii cubanezi şi sindicatele lor s-au alăturat forţelor separatiste şi au dus o propagandă activă împotriva războiului în rândul trupelor spaniole. La fel ca şi cubanezii, anarhiştii spanioli au făcut propagandă împotriva războiului în rândul ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor din propria lor ţară[24]. „Toţi anarhiştii spanioli s-au pronunţat împotriva războiului şi i-au chemat pe muncitori la nesupunere faţă de autorităţile militare şi să refuze să lupte în Cuba”, lucru ce a dus la câteva revolte în rândul recruţilor[25].

Opunându-se naţionalismului burgheziei şi statismului, anarhiştii au căutat să dea revoltei coloniale un caracter social revoluţionar. La congresul său ţinut în 1892 în Cuba, Alianţa Muncitorilor a recomandat clasei muncitoare din Cuba să intre în rândurile „socialismului revoluţionar” şi să urmeze calea independenţei, subliniind faptul că:

„…ar fi absurd ca cineva, care caută libertatea individuală, să încerce să se opună libertăţii colective a oamenilor…[26].

Când l-a asasinat pe preşedintele spaniol Canovas în 1897, anarhistul Michele Angiolillo şi-a motivat actul atât prin dorinţa de a răzbuna represiunea la care erau supuşi anarhiştii spanioli, cât şi atrocităţile pe care le comitea Spania în războaiele sale coloniale[27].

Pe lângă rolul său în lupta anticolonială, mişcarea muncitorească cubaneză, condusă de anarhişti, a avut un rol extrem de important în depăşirea diviziunii dintre muncitorii negri, albi-cubanezi şi cei de origine spaniolă. Anarhiştii cubanezi  „au reuşit să aducă cu succes în rândurile mişcării muncitoreşti numeroşi oameni de culoare, amestecându-i pe spanioli cu cubanezii”, „întărind astfel conştiinţa de clasă şi să elimine diferenţele bazate pe rasă şi etnie dintre muncitori[28].

Alianţa Muncitorilor „a depăşit barierile rasiale cum nu o mai făcuse niciun sindicat până atunci în Cuba” în eforturile sale pentru a mobiliza „întregul popor în susţinerea grevelor şi demonstraţiilor[29]. În sindicat negrii s-au înscris într-un „număr foarte mare”, însă sindicatul a pornit de asemenea la lupta împotriva discriminărilor rasiale la locurile de muncă. Prima grevă din 1889, de exemplu, a avut printre revendicări şi „dreptul indivizilor de culoare să  muncească acolo[30]. Această revendicare a apărut şi în anii următori, la fel ca şi negrii şi albii „să poată sta în aceleaşi cafenele”, revendicare apărută la marşul de 1 Mai 1890 din Havana[31].

Periodicul anarhist El Producter, întemeiat în 1887, a denunţat „discriminarea la care sunt supuşi Afro-Cubaneziii de către angajatori, patronii de magazine şi de către administraţie, în special”. Iar prin campanii şi greve „care au mobilizat mase mari de oameni de diverse rase şi etnii”, muncitorimea anarhistă din Cuba a putut elimina „majoritatea metodelor de muncă disciplinată rămase din perioada sclaviei” cum ar fi „discrimarea rasială împotriva ne-albilor, precum şi pedepsirea corporală a ucenicilor şi calfelor[32].

MEXIC, NICARAGUA ŞI AUGUSTINO SANDINO

În Mexic, anarhiştii au condus răscoalele ţăranilor indieni precum revolta lui Chavez Lopez din 1869 şi cea condusă de Francisco Zalacosta din anii ’70 ai secolului XIX. Manifestările mai târzii ale anarhismului şi anarho-sindicalismului mexican – Partidul Liberal Mexican, sindicatul revoluţionar „Casa Muncitorilor Lumii” (COM), secţiunea mexicană a sindicatului „Muncitorii Industriali ai Lumii” (Industrial Workers of the World / IWW) – au luptat mereu împotriva dominaţiei economice şi politice a SUA şi s-au opus discriminării rasiale a muncitorilor mexicani din întreprinderile cu patroni străini, precum şi a celor ce munceau în SUA[33].

În deceniul 2 al secolului XX, concentrarea secţiunii naţionale a IWW asupra „chestiunilor zilnice combinate cu promisiunea unui viitor control al muncitorilor asupra fabricilor a atins o coardă sensibilă printre muncitorii care erau prinşi într-o revoluţie naţionalistă pentru recuperarea controlului asupra bogăţiilor naturale, sistemelor productive şi infrastructurii economice aflate până atunci în mâinile străinilor[34].

În Nicaragua, Augustino Cesar Sandino (1895-1934), conducătorul războiului de gherilă purtat împotriva ocupaţiei SUA din 1927-1933, este un erou naţional şi astăzi. „Drapelul roşu-negru” al armatei lui Sandino „avea o origine anarho-sindicalistă, acesta fiind introdus în Mexic de emigranţii spanioli[35].

Politica eclectică a lui Sandino poate fi încadrată într-un „anarho-comunism special[36], fiind considerată „un anarho-comunism radical[37]asimilat în Mexic…în timpul revoluţiei mexicane”, acolo el primind „o educaţie politică despre ideologia sindicalistă, cunoscută sub numele de anarhosindicalism, socialism libertar sau comunism raţional[38].

În ciuda slăbiciunii politice, mişcarea condusă de Sandino, EDSNN, s-a orientat treptat către o orientare stângistă deoarece Sandino a realizat că „numai muncitorii şi ţăranii vor merge până la capăt” în această luptă. Astfel, a crescut atenţia acordată organizării de cooperative ţărăneşti în teritoriile eliberate. Forţele SUA s-au retras în 1933, iar forţele EDSNN au fost demobilizate în mare parte. În 1934 Sandino a fost asasinat, iar cooperativele au fost desfiinţate din ordinele generalului Somoza, noul conducător pro-american al Nicaraguei.

LIBIA ŞI ERITREEA

În anii ’80 şi ’90 din secolul XIX în Italia „anarhiştii şi foştii anarhişti” „au fost unii dintre cei mai aprigi oponenţi ai aventurii militare a Italiei din Eritreea şi Abyssinia[39]. Mişcarea anarhistă italiană s-a implicat în aceste lupte prin campanii antimilitariste importante la începutul secolului XX, şi care, în curând, s-au concentrat asupra invaziei militare italiene în Libia din 19 septembrie 1911.

Augusto Masetti, un soldat anarhist care, în timp ce l-a împuşcat pe un colonel ce se adresa trupelor gata de plecare în Libia, a strigat „Jos Războiul! Trăiască Anarhia!” a devenit un simbol „popular al campaniei; un număr special al ziarului anarhist L’Agitatore, care i-a susţinut acţiunea, a scris pe prima pagina „Revolta anarhistă străluceşte în violenţa războiului” a dus la o strângere a rândurilor anarhiştilor. În timp ce majoritatea deputaţilor Partidului Socialist a votat pentru anexarea Libiei[40], anarhiştii au contribuit la organizarea de mari demonstraţii împotriva războiului şi la o grevă generală parţială şi „au încercat să oprească trupele care plecau din regiunile Marches şi Liguria spre punctele de îmbarcare pentru Libia[41].

Campania a fost foarte populară printre ţărani şi muncitori[42], iar până în 1914 frontul grupurilor antimilitariste, dominat de anarhişti şi deschis tuturor revoluţionarilor, avea 20.000 de membri şi colabora îndeaproape cu Tineretul Socialist[43].

Primul-ministru Antonio Salandra a trimis armata împotriva demonstraţiilor cu caracter antimilitarist şi care cereau desfiinţarea batalioanelor disciplinare din armată şi eliberarea lui Masetti, toate conduse de anarhişti, din 7 iunie 1914[44], fapt ce a declanşat „Săptămâna Roşie” din iunie 1914[45], o revoltă populară ce s-a transformat într-o grevă generală condusă de anarhişti şi de Uniunea Sindicală Italiană (USI). Rebelii au deţinut controlul asupra oraşului Ancona timp de 10 zile, în toate marile oraşe au fost ridicate baricade, orăşelele din regiunea Marches s-au proclamat comune auto-guvernate, iar peste tot unde revolta a avut loc „au fost înălţate steagurile roşii, au fost atacate bisericile, căile ferate au fost distruse, vilele de odihnă au fost distruse, taxele au fost desfiinţate, iar preţurile au fost reduse[46]. Mişcarea s-a prăbuşit după ce aripa sindicală a Partidului Socialist Italian a renunţat la grevă, însă pentru recucerirea controlului asupra Anconei a fost nevoie de intervenţia a 10.000 de soldaţi[47]. După ce Italia a intrat în Primul Război Mondial în mai 1915, USI şi mişcarea anarhistă şi-au păstrat poziţiile anti-războinice şi anti-imperialiste, până în 1920, când au declanşat o amplă campanie împotriva invaziei Albaniei de către Italia şi a intervenţiei străine împotriva Revoluţiei din Rusia[48].

IRLANDA & JAMES CONNOLLY

În Irlanda, pentru a cita un alt caz, sindicaliştii revoluţionari James Connolly şi Jim Larkin au căutat în deceniul al doilea al secolului XX să unească muncitorii ce erau divizaţi de diferenţele religioase, având ca scop transformarea Sindicatului Irlandez al Transportului şi a Uniunii Generale a Muncitorilor într-un „Unic Mare Sindicat[49]. Socialismul urma să fie instaurat în urma unei mari greve generale: „cei care pun bazele organizaţiilor industriale pentru scopurile practice din zilele noastre pregătesc, în acelaşi timp, cadrul societăţii viitoare…principiul controlului democratic va funcţiona prin intermediul muncitorilor organizaţi în mod corect…în Uniuni Industriale, iar…statul politic, teritorial al societăţii capitaliste nu îşi va mai găsi locul şi nici utilitatea…[50].

Connolly, care a fost un anti-imperialist ferm, s-a opus dictonului naţionalist „muncitorimea mai poate aştepta” şi că o Irlandă independentă trebuie să fie capitalistă: care ar fi diferenţa în practică, scria acesta, dacă şomerii ar fi fost adunaţi „pentru a intona imnul Zilei Sf. Patrick, în timp ce aprozii ar purta uniforme verzi şi Harpa fără Coroană, iar mandatele care te izgonesc de pe străzi ar fi ştampilate cu armele Republicii Irlandeze?[51]. La sfârşit, el insista că „problema irlandeză este o problemă socială, întreaga luptă îndelungată a poporului irlandez împotriva opresorilor săi este, într-un final, în urma unei analiza serioase, doar o luptă pentru stăpânirea mijloacelor de viaţă, a surselor de producţie din Irlanda[52].

Connolly era sceptic chiar şi în privinţa abilităţii burgheziei naţionale de a lupta în mod consistent împotriva imperialismului, pe care a descris-o [burghezia, n.tr.] drept un bloc anti-muncitoresc laş şi sentimental, şi s-a opus oricărei alianţe cu această clasă socială: fosta radicală clasă de mijloc „a îngenuncheat în faţa lui Baal şi este legată cu 1000 de sfori…de capitalismul englez, ca şi împotriva oricărui ataşament istoric sau sentimental, fapt ce a îndepărtat-o de patriotismul irlandez”, astfel că „numai clasa muncitoare rămâne drept moştenitoarea incoruptibilă a luptei pentru libertate în Irlanda[53]. Connolly a fost executat în 1916 datorită implicării sale în Revolta de Paşti, care a fost scânteia Războiului de independenţă a Irlandei (1919-1922), una din primele secesiuni de succes din Imperiul britanic.

REVOLUŢIA ANARHISTĂ ÎN COREEA

Mai este un ultim exemplu pe care trebuie să-l menţionăm. Mişcarea anarhistă şi-a făcut apariţia în Asia de Est la începutul secolului XX, având o influenţă destul de importantă în China, Japonia şi Coreea. După ce Japonia a anexat Coreea în 1910, s-a dezvoltat o mişcare împotriva ocupaţiei atât în Coreea, cât şi în Japonia şi care s-a răspândit şi în China. În Japonia, proeminentului anarhist Kotoku Shusui i s-a făcut o înscenare şi a fost executat în iulie 1910, fiind ucis de fapt pentru că publicaţia editată de el Ziarul Comunelor a desfăşurat o largă campanie împotriva expansionismului japonez[54].

Pentru anarhiştii coreeni, locul central în activitatea lor politică l-a avut lupta pentru decolonizare: aceştia au avut un rol important în revolta din 1919 împotriva ocupaţiei japoneze, iar în 1924 au întemeiat Federaţia Anarhistă Coreeană (KAF), care avea la bază Manifestul Revoluţionar Coreean, în care se spunea:

declarăm că politica banditească a Japoniei este inamica existenţei naţiunii noastre şi este dreptul nostru să alungăm Japonia imperialistă prin mijloace revoluţionare[55].

În Manifest se arăta în mod clar că răspunsul la problema naţională nu era crearea unui „stat naţional suveran”, ci o revoluţie socială a ţăranilor şi săracilor împotriva guvernului colonial şi a burgheziei locale.

Mai mult, această luptă era văzută în termeni internaţionalişti de KAF, care a întemeiat în 1928 Federaţia Anarhistă Răsăriteană, organizaţie care grupa China, Taiwan, Japonia, Vietnamul, precum şi alte ţări, şi care chema „proletariatul lumii, în special pe cel din coloniile răsăritene” să se unească împotriva „imperialismului capitalist internaţional”. Chiar în Coreea, anarhiştii au pus bazele unei reţele ilegale – Federaţia Anarho-Comunistă Coreeană – care urma să se implice în activităţi de gherilă, muncă de propagandă şi organizare sindicalistă[56].

În 1929, anarhiştii coreeni au organizat în Manciuria o zonă liberă armată – Asociaţia Poporului Coreean – care reunea două milioane de luptători de gherilă şi ţărani coreeni organizaţi în ferme-cooperative voluntare. Asociaţia Poporului Coreean din Manciuria a reuşit să reziste câţiva ani în faţa atacurilor armatei japoneze şi a staliniştilor coreeni, susţinuţi de URSS, până când au fost obligaţi să intre în ilegalitate[57]. Rezistenţa a continuat şi în anii ’30, în ciuda represiunii intense şi mai multe acţiuni comune sino-coreene au fost organizate după ce Japonia a invadat China în 1937[58].

ÎN CONCLUZIE – SPRE O DECONSTRUCŢIE A IMPERIALISMULUI

Anarhiştii nu pot rămâne „neutri” în nicio luptă împotriva imperialismului. Fie că este vorba de lupta împotriva datoriilor lumii a treia, de lupta împotriva ocupaţiei israeliene a Palestinei sau de opoziţia în faţa atacurilor SUA din Orientul Mijlociu, noi nu suntem neutri, noi nu putem fi niciodată neutri. Noi suntem anti-imperialişti.

Dar noi nu suntem naţionalişti. Noi recunoaştem faptul că imperialismul este adânc înrădăcinat în capitalism si că simpla înlocuire a elitelor străine cu cele locale nu va rezolva problemele într-un mod avantajos pentru proletariat şi ţărănime.

Întemeierea de noi state naţionale înseamnă, în fapt, întemeierea de noi state capitaliste care, în schimb, servesc intereselor conducătorilor locali pe seama clasei muncitoare şi a ţărănimii. Astfel, majoritatea mişcărilor naţionaliste care şi-a atins scopurilor s-a întors apoi împotriva muncitorimii o dată ajunsă la putere, zdrobind cu vigoare stânga politică şi mişcarea sindicală. Cu alte cuvinte, opresiunea continuă în forme noi.

În acelaşi timp, imperialismul nu poate fi distrus de formarea noilor state naţionale. Statele naţionale independente, chiar şi ele, fac parte din sistemul statal internaţional şi din sistemul capitalist internaţional, un sistem în care puterea statelor imperialiste stabileşte încă regulile jocului. Cu alte cuvinte, represiunea externă continuă în forme noi.

Acest lucru înseamnă că noile state – şi capitaliştii locali care le controlează – îşi vor da seama curând că nu vor putea fi capabile să concureze împotriva controlului imperialist şi vor încerca, în schimb, să-şi promoveze propriile interese în cadrul acestui imperialism. Acest lucru înseamnă că ele vor menţine legături economice strânse cu centrele occidentale, în timp ce se vor folosi de propria putere statală pentru a se întări, sperând, ca într-un final, să atingă ele însele statutul imperialist. În practică, modul cel mai eficace pentru clasa conducătoare locală în dezvoltarea capitalismului este zdrobirea clasei muncitoare şi a fermelor micilor producători cu scopul de a putea vinde materii prime şi mărfuri la preţuri foarte mici pe piaţa mondială.

Astfel, acest lucru nu reprezintă o soluţie. Trebuie să distrugem imperialismul pentru a crea astfel condiţiile propice auto-guvernării oamenilor din întreaga lume. Însă acest lucru necesită şi distrugerea sistemului capitalist şi a celui statal. În acelaşi timp, lupta noastră este şi una împotriva clasei conducătoare din lumea a treia: opresiunea locală nu reprezintă o soluţie. Elitele locale sunt inamice în cadrul mişcărilor de eliberare naţională, fiind şi mai mult după realizarea noilor state naţionale. Numai proletariatul şi ţărănimea pot distruge capitalismul şi imperialismul şi să înlocuiască dominaţia elitelor locale şi străine cu auto-organizarea şi cu egalitatea economică şi socială.

În consecinţă, noi suntem pentru autonomia, unitatea şi solidaritatea internaţională a clasei muncitoare, de-a lungul tuturor ţărilor şi continentelor, şi pentru întemeierea unui sistem internaţional anarho-comunist bazat pe auto-activitatea clasei muncitoare şi a ţărănimii. După cum a spus şi Sandino, „ÎN ACEASTĂ LUPTĂ, NUMAI MUNCITORII ŞI ŢĂRANII VOR MERGE PÂNĂ LA CAPĂT!


[1] Citat în D. Geurin, Anarchism, Monthly Review, 1970, p. 68

[2] Ibidem

[3] Ibidem, p.68

[4] M. Bakunin, “National Catechism”, [1866] în S. Dolgoff (edit.), Bakunin on Anarchy, [Editura] George Allen and Unwin, London, 1971,  p. 99

[5] M. Bakunin, “Statism and Anarchy” [1873] în S. Dolgoff (edit.), op cit., p. 341-343

[6] Ibidem

[7] Citat din S. Cipko, 1990, “Mikhail Bakunin and the National Question”, p. 3 în The Raven, 9, (1990), p.11

[9] G. Woodcock, Anarchism: a History of Libertarian Ideas and Movements, [Editura] Penguin, 1975, p.236-238

[10] H. Oliver, The International Anarchist Movement in Late Victorian London, [Editurile] Croom Helm, Londra / Rowman and Littlefield, New Jersey, 1983,  p.15

[11] V. Richards, Malatesta: Life and Ideas, Freedom Press, London, 1993,  p.229

[12] Ibidem; P. Marshall, Demanding the Impossible: a history of anarchism, Fontana, 1994, p.347

[13] D. Poole, Appendix: About Malatesta, în E. Malatesta, Fra Contadini: a Dialogue on Anarchy, Bratach Dubh Editions, Anarchist Pamphlets no. 6, London, 1981, p.42

[14] Citat din Sail Mahomed, Appels Aux Travailleurs Algeriens, Volonte Anarchiste / Edition Du Groupe Fresnes Antony, Paris (Editat de Sylvain Boulouque), 1994

[15] citat din Sylvain Boulouque, “Sail Mohamed: ou la vie et la revolte d’un anarchiste Algerien” în S. Mahomed, op cit.

[16] F.D., “Le Syndicait Marocain”, Le Bataille Syndicaliste, nr. 1, 27 aprilie 1911

[17] R. Kedward, The Anarchists: the men who shocked an era, Library of the Twentieth Century, 1972, p.67

[18] Ibidem, p.67

[19] Nevinson a fost un critic englez al imperialismului; citatul este din 1909, în P. Trewhela, “George Padmore: a critique ” în Searchlight South Africa, vol. 1, nr. 1, 1988, p.50

[20] B. Tuchman citat în Trewhela, op. cit., p.50

[21] R. Kedward, op. cit., p.67

[22] M. Bookchin, The Spanish Anarchists: the heroic years 1868-1936, Harper Colophon Books: New York, Hagerstown, San Francisco, London, 1977, p.163

[23] A. Paz, Durruti: the People Armed, Black Rose, Montreal, 1987, p.39

[24] J. Casanovas, Labour and Colonialism in Cuba in the Second Half of the Nineteenth Century, teză de doctorat, State University of New York, editată la Stony Brook, 1994

[25] Ibidem, p.436

[26] F. Fernandez, Cuba: the anarchists and liberty, ASP, London, 1989, p.2

[27] J. Casanovas, op. cit., p.436

[28] Ibidem, p.438

[29] Ibidem, p.366

[30] Ibidem, p.367

[31] Ibidem, p.381, 393-394

[32] J. Casanovas, “Slavery, the Labour Movement and Spanish Colonialism in Cuba, 1850-1890″, International Review of Social History, nr. 40, 1995, p. 381-382. Aceste lupte sunt prezentate în detaliu în Casanovas, Labour and Colonialism in Cuba …, 1994, capitolele 8 şi 9

[33] vezi N. Caulfield, “Wobblies and Mexican Workers in Petroleum, 1905-1924″, International Review of Social History, nr. 40, 1995, p.52; Idem, “Syndicalism and the Trade Union Culture of Mexico” (lucrare prezentată la Simpozionul Sindicalismul: Experienţe Istorice Suedeze şi Internaţionale, Universitatea din Stockholm, Suedia, 13-14 martie 1998); J. Hart, Anarchism and the Mexican Working Class, 1860-1931, Texas University Press, 1978

[34] N. Caulfield, “Wobblies and Mexican Workers in Petroleum, 1905-1924″…, 1995; Idem, “Syndicalism and the Trade Union Culture of Mexico”

[35] D.C. Hodges, The Intellectual Foundations of the Nicaraguan Revolution în Appendix, The Symbols of Anarchy, The Anarchist FAQ, http://flag.blackened.net/intanark/faq/

[36] Ibidem

[37] vezi Navarro-Genie, Sin Sandino No Hay Sandinismo: lo que Bendana pretende (lucrare nepublicată încă: n.a./n.tr.)

[38] A. Bendana, A Sandinista Commemoration of the Sandino Centennial (discurs ţinut cu ocazia comemorării a 61 de ani de la moartea Generalului Sandino, la Olaf Palme Convention Centre din Managua), distribuit de Centre for International Studies, Managua, 1995

[39] C. Levy, “Italian Anarchism, 1870-1926″ în D. Goodway (editor), For Anarchism: history, theory and practice, Routledge, London/ New York, 1989, p.56

[40] G. Williams, A Proletarian Order: Antonio Gramsci, factory councils and the origins of Italian communism 1911-1921, Pluto Press, 1975, p.36-37

[41] C. Levy, op. cit., p.56; G. Williams, op. cit., p.37

[42] G. Williams, op. cit., p.35

[43] C. Levy, op. cit., p.56

[44] Ibidem, p.56-57

[45] Ibidem, p.56-57

[46] Ibidem, p.56-57; G. Williams, op. cit., p.51-52; citatul este din G. Williams

[47] G. Williams, op. cit., p.36

[48] vezi C. Levy, op. cit., p.64, 71; G. Williams, op. cit.

[49] în legătură cu Connolly şi Larkin v. E. O’Connor, Syndicalism in Ireland, 1917-1923, Cork University Press, Ireland, 1988. Nu intenţionez în această lucrare să intru într-o dezbatere detailiată despre Connolly, însă ţin să menţionez că recentele cercetări încearcă să-l aproprie pe acesta de stalinism, troţkism şi/sau marxism, în general, fără a mai menţiona de naţionalismul irlandez şi/sau catolicism, dată diind şi ambiguitatea propriilor sale viziuni asupra sindicalismului de după 1904 – vezi în acest sens materialele din O. B. Edwards, B. Ransom (edit.), James Connolly: selected political writings, Jonathan Cape, London, 1973

[50] J. Connolly, “Socialism Made Easy” [1909] în Edwards şi Ransom (edit), op. cit., p.271, 274

[51] Ibidem, p.262

[52] J. Connolly, Labour in Irish History [1903-1910], (Corpus de Texte Electronice, University College, Cork, Ireland), p. 183

[53] Ibidem, p.25

[54] Ha Ki-Rak, A History of Korean Anarchist Movement, Anarchist Publishing Committee, Korea, 1986, p. 27-29

[55]Ibidem, p.19-28

[56] Ibidem, p. 35-69

[57] Ibidem, p. 71-93

[58] Ibidem, p. 96-113

Initiativa Autonoma—Craiova

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s